Copilaria- un paradis pierdut! (Simplu)

As vrea sa fie totul simplu. Sa fie atat de simplu incat sa nu mai fie intrebari precum:”de ce?”,”cum?”, “cand?”… Sa ma trezesc dimineata si sa nu trebuiasca sa ma gandesc cum o sa fac treaba acea, si cum o sa rezolv problemele pe care le am. Uneori cand ne e bine nu realizam ca aproape totul in lumea asta este complicat, iar daca nu e, va devenii complicat candva. Incepem sa realizam doar atunci cand ne lovim de anumite greutati, incercari- fie ele fizice, morale, financiare, sentimentale, si incepem sa ne plangem celor din jur.
As vrea sa fiu mereu liber si sa nu trebuiasca sa ma confrunt cu aceasta parte din viata mea. Poate ca acum unii o sa ziceti ca sunt las, dar nu! Nu ma refer la asta; imi plac provocariile si imi plac lucrurile din care am ceva de invatat, dar pur si simplu nu imi plac unele nedreptati cu care suntem obligati sa ne confuntam. Cateodata ma si simt asa-liber! Trebuie sa imi inchid doar ochii si sa ma duc inapoi in copilarie.
Copilaria este un lucru foarte frumos ce ni se intampla, chiar daca si acolo sunt nedreptati. Cateodata o mai caut inca, chiar daca mi-a lasat un gust dulce- amarui. Insa acolo poti fi ce vrei, fara sa iti pese de nimic. Incearca doar sa te gandesti ce iti doreai tu sa te faci cand o sa cresti mare. Cum era?
Pe mine ma fascineaza faptul ca atunci puteam sa ne jucam, si practic ne si imaginam ca suntem ceea ce vrem sa fim cand crestem mari, fara sa realizam ce si cum se intampla totul inlumea asta. In copilarie iti programezi viitorul. Prin vise, dorinte, idealuri… prin orice te face sa crezi ca te adduce mai aproape de ceea ce iti doresti tu. Ca si orice alt copil imi placea joaca. Joaca e un lucru superb. Iti permite sa exersezi viitorul, si iti ofera o perspectiva asupra vietii pe care esti inca prea copil sa o poti observa.
De multe ori veneam de la gradinita, si singura mea problema era sa ies cat pot de repede afara sa ma joc cu prietenul meu Petre. Intr-o zi eram pompieri, in alta zi “soferi” de tren, si tot asa… Si totul era incredibil de simplu-nu aveam nicio grija, doar sa nu afle mama cat de departe am fost de casa, sau sa nu auda ca am zis vreo prostie… imi face placere sa imi aduc aminte sis a ma transoun in anumite situatii de atunci-ma amuza si ma elibereaza in acelasi timp!
Insa undeva pe drum acel suflet de copil se pierde, si nu e corect. Daca ni s-a dat asa ceva de frumos ca si copilaria de ce sa ni se ia permanent. Pana la urma ce se intampla cu noi? Eu cred ca in copilarie ne sculptam caracterul, si ne definim in mica parte ca si om. Insa cand crestem si incepem sa ne “trezim” la realitate, si vedem ca nu totul e asa simplu precum credeam, ramanem dezamagiti-cel putin eu asa ma simt cateodata. E ca si in momentul cand pierzi ceva si stii ca nu mai poate fi recuperat, ca atunci cand cand incerci din rasputeri si nu reusesti un lucru pe care ti l-ai propus s ail faci.
De cate ori, acum, ne lasam sufletul sa viseze asemenea copilului care am fost candva?De ce il inchidem si nu il lasam sa traiasca?Daca ne-am face timp sa-l ascultam si pe el din cand in cand,sa-l lasam sa faca parte din viata cotidiana am sti sa pretuim mai mult ceea ce ni se ofera,am invata sa fim sinceri pentru ca un copil nu stie sa minta,pentru el a iubi inseamna a iubi,iar inocenta lor este fermecatoare.Ce ne costa adulti fiind sa invatam sa fim ca niste copii?Cel mai probabil viata noastra ar fi o intreaga lista de bucurii...
Eu unul o sa pastrez cu drag aceste amintiri deoarece sunt scaparea mea catre “libertate”. As vrea ca toti oamenii sa recunoasca treaba asta si sa sa accepte copilul din ei.
Timpul nu mai pot sa il intorc, insa uneori imi mai pot permite sa fiu copil. Ma face sa percep lumea altfel !

Joc in doi...

azi mi-am scaldat fata in soare
strapuns am fost de raze
si m-am lasat prada lui
iar mrejele-i fierbinti imi imbatau trupul
si am ramas la fel de pueril si credul
ca-n clipele trecute
ca si copilul mititel ce-nvata sa asculte
si intr-al vietii joc invata sa si mute
unde multe amintiri au fost pierdute
isi trece mana prin par si`ncearca sa le uite
sunt mult prea multe, de suflet sunt cusute
iar in lipsa lor aproape-mi este dor.

Autori: Raluca si eu:D...

Terapie

Sa fii singur intr-o incapere… pentru mine inseamna intimidate. Inseamna ca pot fi cum vreau eu, pot sa fac ce vreau. Cateodata imi place sa stau singur-nederanjat de nimeni si nimic, doar de muzica relaxanta ce abea se aude. Sa stau linistit si sa ma pierd printre gandurile mele. Sa stau si sa ma gandesc la ceea ce ma defineste ca persoana si ceea de imi degradeaza calitatea vietii.
Cand sunt singur pot sa gandesc si sa fac lucrurile asa acum imi plac mie. Nu e niciun factor care sa imi distraga atentia. Imi place cand am intimitate intelectuala si sa stiu ca nimeni nu imi pune la indoiala gandirea mea.
Cateodata, in aceste moment, ma simt ca un copil mic ce nu are nicio problema. Sa pot sa cred ca stanga este dreapta si dreapta este stanga, si sa nu stiu care sunt regulile simple ale vietii. Simt ca am momentul meu de singuratate in care pot sa ma bucur de “nebunia” mea si ma exprim cum vreau, dar in acelasi timp am toti factorii favorabili care sa ma impinga la meditatie.
A fi singur intr-un loc, pentru mine inseamna intimitate, iar de cele mai multe ori asta e terapia mea.

Cel mai mare sculptor!

In fiecare zi ne plimbam prin jungla de astfalt, si suntem incojurati de forme, sculpturi reci si lipsite de viata. Uneori , stau si le privesc si imi imaginez ca sunt acolo cand ele au luat nastere , cand au fost cladite caramida cu caramida, cioplite cu fiecare lovitura de dalta sau forjate la cald cu ciocanele, prinzand viata sub mana unor mesteri.
E frumos sa privesti o sculptura, sau o poza, pentru ca ea reprezinta ceva, iar acel ceva v-a ramane pe veci asa cum a fost surpins in acel moment cand ai facut poza, sau can l-ai sculptat.
In cateva randuri o sa incerc sa imi pun gandurile mele legate despre arta de a sculpta. Cateodata ma fascineaza sa stau si sa ma uit la o statuie, sculptata cu greu, cu daltile tocite ce sunt inmuiate in sudoarea manilor. Este un efort mare sa dai forma unui simplu bolovan. Admir sculptorii.
Dar pana la urma cine este cel mai mare sculptor? Multi ar spune ca este vantul, ploaia, sau alte fenomene ale naturii care erodeaza piatra si ii da forma. Si este adevarat, probabil ca cel mai bun exemplu fiind Babele din Bucegi.
Insa parerea mea este ca vantul, ploaia etc. sunt doar uneltele sculptorului suprem: timpul. Daca el nu ar exista aceste “unelte” nu si-ar avea rostu, ar fi inutile. Ar fi imposibil sa faureasca ceva intr-o clipa doar; este nevoie de timp. Timpul da forma lumii noastre, si nu numai- el modeleaza tot. Dar motivul pentru care eu cred ca timpul este sculptorul suprem, este ca el reuseste sa faca sculpturi la fel cum nimeni si nimic nu reuseste. Daca el sculpteaza in piatra, si omul poate face asta. Ceea ce nu poate face omul, si ceea ce nu realizeaza el este ca el insusi este o sculptura. Este capodopera suprema a timpului care este intr-un continuu process de cioplire, de schimbare. Timpul sculpteaza in carne vie. Ceea ce il face pe om deosebit de celelalte sculpture ale timpului, este ca el este sculptat cu unelte invizibile.

Siguratate falsa…

Sunt doar niste confesiuni bolnave care nu-si au rostul.
Sunt doar niste ganduri pe care sunt sigur ca toti le avem uneori. Fiecare persoana e definita de actiunile anterioare, de experientele anterioare. Practic, ea este o suma de mai multe variabile, care adunate la un loc reprezinta de cele mai multe ori pentru cei din jur un mare necunoscut.
Si acest lucru cateodata ne afecteaza si pe noi: ne facem sa ne simtim exclusi din multime, sa ne simtim in plus, sa ne simtim ca un punct de alb intr-o mare de negru, ca o pata de ulei intr-un vas cu apa. Cateodata totul este bine, iar in urmatoarea secunda privesti cum in fata ochilor tai se creeaza o bariera intre tine si colectiv, o bariera ce nu te lasa sa socializezi si e face sa te interiorizezi. Toate gandurile si sentimentele se aduna , si sunt focalizate adupra mintii noastre- ne apasa si parca simtim ca ne sufocam. Iti induce o stare de disperare si nesiguranta, cateodata aducandu-te la limita dintre sanatos mintal si instabil psihic, si te scufunzi intr-o adanca nevroza.
Cel putin eu asa ma simt cateodata, si se poate ca si tu sa ai aceleasi sentimente, trairi, ganduri. Poate ca se intampla asta pentru faptul ca am avut aceleasi experiente, iar anumite episoade din copilaria nostra poate ca se pot suprapune. Te incalzeste gandul acesta, macar asa un pic- iti ofera o idée de minima siguranta stiid ca altcineva este “in acelasi loc” cu tine si simte la fel. Eu macar stiu ca te am pe tine, oricine ai fi tu.
Acum… te mai simti asa singur?

Sclavul si muza lui.

- Imi imaginez…
- Ce?
- Nu stiu. Ma gandesc cum ar fi fara.
- Fara ce? Ce vrei sa zici?
- Cred ca vreau sa fiu lasata in pace. Vreau numai sa fiu libera… nu ma simt in largul meu. Nu stiu ce am. Asa sunt eu, schimbatoare ca vantul.
- Pai ai parte de libertate. Iti pot oferi toata libertatea de care ai nevoie.
- Nu! Nu intelegi cum e. Simt ca ma sufoc .
- Libertate? Ce e libertatea?
- Nu stiu. Sa fiu libera pentru mine inseamna sa fac ce vreau fata sa imi tina cineva socoteala, sa pot sa pierd vremea, sa pot sa fiu eu…
- Si cine esti tu? Poti sa te uiti in oglinda adang in ochii tai si sa dai acest raspus, sau ti-e frica de ce o sa vezi in propriul tau suflet.
- …
- Libertate. Ce spui tu ca este libertatea e doar o farama, un ac intr-un car cu fan, un fir de nisip intr-un desert. Zboara daca vrei sa zbori, nu vreau sa fi nefericita langa mine, iar daca vii, vino fara sa regreti ca ai lasat ceva in urma. De ce crezi ca fericirea este greu de atins, daca nu pentru faptul ca este nevoie de doi pentru a exista, iar ei trebuie sa o atinga simultan. Lasa-ma sa te fac fericita, sa fii libera.
- Nu stiu… sunt atat de confuza, chiar nu stiu ce vreau.
- Nu poate exista libertate si fericire pentru mine in afara ta si nici pentru tine in afara mea. Sa nu intelegi asta gresit. Sa nu crezi ca eu sunt “alesul”, sau ca nu exista altul mai bun ca mine. Din contra. Insa atita vreme cit sintem impreuna, atita vreme cit eu te tin de mina sit u pe mine, nu vom putea fi fericiti si liberi unul in afara celuilalt. Nu vom putea vedea frumusetea decit daca ne uitam adanc in sufletul celuilalt sis a incercam sa vedem lumea si cu ochii celuilalt... nu vom putea ajunge la destinatie decit daca pasim alaturi, nu vom putea descoperi insula libertatii unde este ingropata comoara fericirii, decit daca ne uitam impreuna dupa ea. Asta inseamna sa fii liber, atunci cand esti fericit impreuna cu cineva.
- Si cum ajungem acolo?
- Trebuie doar sa inchizi ochii si sa lasi frau liber tuturor lucrurilor- sa fi fericit cu ceea ce ai.

Ps: aceasta postare nu este pentru o persoana anume. Poate ca fiecare dintre voi ati trecut prin asemena situatii si va regasiti in acest dialog. Ce am scris aici e doar un episod din mintea mea.

Supradoza de emotii… E doar un vis!

Cand privesc lumea printr-o perdea perfida de emotii si sentimente umane, ultima obtiune e rationamentul si mitea lucida.
Cateodata simt cum o umbra sinistra imi intuneca "drumul" si ajung la rascruce, unde parca umblu pe un covor de scrum.E haos si nu inteleg deloc.Se aude incet cum sunetele se preling printre corzile chitarii si imi vin in minte clipe si vorbe care au fost date de mult gandului uitarii. In adancul mintii ele raman bine intiparite asemenea cernelii pe foaie, si prind o alta forma la fel cum o omida se metamorfozeaza in fluture. Cu greu, incerc sa imi croiesc drumul sinuos ca printr-un lan de secara si pe poteca proaspat infintata astern o dara de amintiri.Ma invaluie intunericul si calea imi este intrerupta de un foc timid ce provine de la o lumanare; in jurul ei sunt niste fiinte palide pitite ce scot sunete ciudate - ma inspaimanta! Incerc sa trec de acest impas si adanc in sufletul si mintea mea incerc sa ma conving ca nu este adevat sau ca este altceva decat ceea ce pare. Astept doar un indiciu, ceva care sa imi dea o sansa sa revin la realitate, sa ma faca sa constientizez ceea ce mi se intampla.

Totul se topeste in jurul meu si se preface in culori. Simt ca traiesc, si simt cum ma acapareaza o dorinta puternica de a picta. Vreau sa pictez totul in culori pe care nu le poti doar vedea, ci sa le si simti. Albastru sa te faca sa iti fie frig, negrul trist, galbenul sa te agite, rosul si oranjul sa te incalzeasca, iar albul sa te faca sa te simti pur ca un inger din randul Heruvimilor.

Imi place sa fiu pictor; imi ofera optimism. Ma face sa cred ca imi pot picta sperantele in cele mai diferite moduri, pe care numai eu sa le inteleg. Imi ofera un sentiment de satisfactie, stiind ca eu pot sa vad frumosul din orice lucru si sa il pun pe foaie astfel incat sa il vada tot restul lumii. Sa pot sa vad formele frumoase a unei femei, chiar daca ea este ascunsa de haine si sa simt cum ma seduce. Sa pot sa imi exprim sentimentele si emotiile prin culoare si forme nu doar simple cuvinte. Oare sa fie adevarat ceea ce traiesc in momentul acesta? Un tremur ma sageata impreuna cu gandul ca ar putea sa fie doar un simplu vis.

Nu stiu daca dorm sau e doar un vis plasat intre ieri si maine, adica acum in prezent. Realizez ca nu are cum sa fie adevarat deoarece el e surclasat urmarilor ce se alfa in viitorul aprofundat. Acum sunt profund asigurat ca nu este in prezentul actual, fiind un mare neadevar, insa totusi nu reusesc sa realizez ce se intampla cu mine.
Incerc sa ma conving de propria existenta si sa ma asigur ca sunt in siguranta, dar deodata ma simt de parca umblu pe muchia dintre doua universuri paralele, doua lumi total diferitre. Deschid ochii si inspir adanc...
E doar un vis!

Simetrie si sentimente...

Se spune ca frumusetea consta in simetrie. Incerc sa ma gandesc , cum ar fi sa traim intr-o lume perfect simetrica. Probabil ca cel mai simplu exemplu care poate fi dat este sfera. Ea e perfecta din toate punctele de vedere. Daca este sa luam dupa definitie, sfera este locul geometric al punctelor din spatiu egal departate de un punct fix O – centrul acestei suprafete.
Cum ar fi ca toate lucrurile din aceasta lume sa faca parte din acelasi sistem de referinta, toate sa depinda de o singura premisa , toate sa aiba acelasi lucru in comun, indiferent cat de diferite sunt ele? Probabil ca astfel ar fi mult mai usor sa gasim raspunsuri la unele intrebari, lucruri care ne pun in dificultate atunci cand incercam sa le intelegem. Ar putea fi la fel cu orientarea pe harta; vrem sa ajungem intr-un loc si nu stim cum, atunci cautam pe harta. Cum ar fi daca am putea face treaba asta? Atunci cand avem o problema, sa cautam raspunsul in partea opusa simetrica, ele fiind legate prin punctul nostru de referinta.
Din pacate nu este asa si nici nu ar fi posibil. Simetria totala este plictisitoare, si pana la urma eu cred ca nimic nu poate exista intr-o simetrie perfecta, nici chiar simetria. Din cauza asta este nevoie de asimetrie. Sa luam exemplu din natura; o padure care creste la intamplare si nu dupa un anumit tipar simetric. Aceasta are frumusetea ei, iar daca stam sa ne gandim felul in care sunt aranjati copacii, felul in care cresc frunzele pe fiecare ramura este total opus regulilor de simetrie; e asimetrica.
Imi mai trece prin minte o chestie care ma face sa gandesc. Cum ar fi daca am putea sa ne exprimam sentimentele intr-un mod geometric? Cum ar fi daca ar exista o simetrie a sentimentelor?
Sa luam un individ imaginar a carui personalitate si caracter e definita de experientele lui anterioare. Trecand prin anumite experiente, el automat dezvolta sentimente legate de problemele zilnice, problemele existentiale, automat de viata. Daca ar exista o balanta intre sentimentele pozitive si negative, am putea spune ca el este un individ echilibrat. Insa, eu cred ca acest lucru ar fi degradant pentru o persoana. Ar fi ca si o ecuatie in care totul se reduce si rezultatul este egal cu 0. El/ea ar fi un nul; sentimetele se reduc si tot ce ramane este un individ lipsit de caracter, gol pe dinauntru.
In schimb, asimetria in sentimente, arata ca acest individ nu are o blanta interioara. Ii ofera dinamism, pofta de viata, sau contrariul; nechef de viata, il face lipsit de vlaga… practic il face sa traiasca, sa experimeteze viata asa cum este ea, cu plusuri si cu minusuri, toate acestea depinzand de cum este inclinata balanta sentimentala.
Sunt “asimetric”.